A mai trecut inca o zi din viata mea si realizez ca timpul nu iarta pe nimeni, trece si nu se mai intoarce. Astazi am fost la munca, ce urat suna propozitia asta rostita de mine.

Eu aveam alte planuri, planuri in care munca lipsea cu desavarsire. Ma gandeam asa :

Planul meu suna nebunesc si este putin iesit din comun, nu recomand sa ganditi ca mine! Eu sunt un… nimeni. In primul rand excludeam munca de la bun inceput. Se facea ca imi traiam viata, copilaream, pana la 35 – 36 de ani dupa care imi gaseam o “tuta” care sa ma ia de barbat, inchiriam o camera undeva pe la marginea Bucurestiului, faceam 2-3 “puradei” si traiam din banii de alocatie + concediul prenatal al “tutei”. Bun, dupa se angaja undeva, eventual la lipit afise, si traiam bine-mersi! Care era rolul meu in toata povestea? Eu aveam grija de “puradei”… Ce, nu ajunge?

Mda, asta era planul dar se pare ca a esuat!

Da… Urat, urat! A, stati ca mi-am amintit de ceva. O dau din una-n alta! Nu stiu frate cum se face ca am un succes nebun la copilele de 9 – 10 ani! E culmea. Ieri seara treceam pe strada si erau 3-4 fete care le cunosc de cand s-au nascut, la un moment dat una dintre ele spune: “Vezi ca lu’ ***** (am uitat numele) ii place de tine!” In puii mei!!!! Nu e prima data cand mi se intampla! Cred ca sunt irezistibil! ) De acum le zic sa ma sune cand ajung la 18 – 19 ani.