Se întâmplă de multe ori să folosesc transportul în comun pentru că este mai lejer, pentru că n-am maşină, bicicletă sau scuter.

Cum se vede lumea din tramvai? Nu ştiu, vă zic cum o văd eu. Stai şi aştepţi să vină şi după 10 minute apare, apare plin, plin de oameni. Aceeaşi oameni trişti fără zâmbet care stau înghesuiţi într-un miros greu de suportat, într-o căldură de nedescris, într-un praf gros de îl tăi cu, cuţitul. Şi porneşte din staţie cu “scârţâit ” de roţi, porneşte către următoarea staţie. Stai, stai în picioare lângă oameni pe care nu i-ai mai văzut niciodată, nişte necunoscuţi puţin ciudaţi, necunoscuţi care te privesc cu coada ochiului încercând într-un fel sau altul să te cunoască cât de cât. Şi, tramvaiul merge uşor şi în aceelasi timp te face să sări în sus, te face să te dai în stânga şi în dreaptă fără voia ta, te zgâlţâie! La prima staţie, primul loc liber pe care îl ocup privind în stânga şi în dreaptă ca nu cumva o tanti mai în vârstă să fie prin preajmă şi mă aşez.

Stăteam, stăteam pe scaun în soare şi priveam în gol. Priveam la oameni şi am constatat că lipseşte ceva de pe feţele lor, lipsea un zâmbet. Toată lumea părea să fie tristă, o lume tristă apăsată problemele de zi cu zi, o lume obosită, o lume parcă robotizată. Cum stăteam în soare şi priveam pe geam am observat că mai lipsea ceva, pe lângă lipsă zâmbetului constat că populaţia îmbătrâneşte, şi dacă nu îmbătrâneşte se transformă într-o noua “rasa”. La tot pasul vezi rromi, ţigani care parcă sunt tot mai mulţi, sunt la tot pasul şi oriunde ai întoarce privirea este imposibil să nu observi câte unu, câte unu încălţat de la Nike, cu pantaloni scurţi Nike, tricou Nike, şapca Nike, creier Nike. Să nu fiu înţeles greşit, nu am nimic cu ţiganii care îşi văd de treabă lor, cu aia care nu se dau în spectacol în schimp pe ceilalţi i-aş împuşca cu pistolul cumpărat pentru ultimile 5 luni din viaţă la care mă gândeam în postul trecut.

Încerc să îmi şterg din minte imaginile cu burtoşii care aşteptau în şir indian să servească prânzul, o shaorma mare cu multă ceapă şi usturoi, şi îmi continui drumul în tramvaiul prăfuit. Se merge încet, este de înţeles este oră de vârf iar oraşul este sufocat de sutele, miile de maşini care provoacă şi mai multă căldură, şi mai mult zgomot. Nu-i nimic, nu mă grăbesc dar soarele care îmi bate în cap parcă devine din ce în ce mai insuportabil iar oamenii de lângă mine devin din ce în ce mai agitaţi, nu le dau mare importantă, întorc capul şi mă uit iar pe geam şi îmi sare în ochi jegul întins cu măturile de lucrătorii angajaţi să facă oraşul mai curăţ, observ copii ieşind de la şcoală care parcă au evadat din ospiciu, copii care fac că toate animalele fără pic de ruşine, fără pic de cei 7 ani de acasă.

Mai am puţin şi scap şi de sauna din tramvai, mai am puţin şi ajung acasă, mai am o staţie iar tramvaiul este practic gol, un tramvai doar al meu, al meu şi numai al meu! Ajung acasă, fac un dus şi mă schimb în ceva comod, mănânc şi adorm cu gândul că poate mâine o să fie mai bine, că poate mâine viaţă văzută din tramvai o să fie una mai frumoasă, una mai bună.

Ai pup IU!