Asa nu! Acesta este titlul articolului de pe site-ul de filme Cinemagia.ro. In articol, Stefan Dobroiu desfiinteaza ultimul film in regia lui Sergiu Nicolaescu: Poker!

Poker este complet dezarmant. Jurnalistul de film doritor să-i spună cititorului său de ce să se ducă la film şi nu de ce să NU se ducă îşi epuizează instantaneu posibilităţile şi, cu indiferenţa celui care a mai suportat vome la viaţa lui, decretează: Poker e o vomă. Nici măcar una mai greu de înghiţit decât altele.

Această aşa-zisă “radiografie” a societăţii româneşti şi a colcăitoarei ei faune de mafioţi, politicieni corupţi şi doctori obsedaţi de mită invită mai degrabă la uitare (refulare?). Nici măcar un scurt sinopsis nu merită să notăm mai jos, din simplul motiv că în film nu se petrece nimic notabil. Mai bine ieşi de la Poker şi intră alături, la Eu când vreau să fluier, fluier, dacă nu l-ai văzut deja. Acolo chiar ai ce vedea.

Netemător că până şi celui mai talentat dintre actori îi e greu să “recite” glume proaste astfel încât să dea bine pe ecran, Nicolaescu filmează gros şi adesea mult mai de aproape decât ar trebui. Oricât ţi-ai dori, este imposibil să ratezi replicile forţate, gesturile largi, teatrale, zâmbetele nenaturale şi strâmbăturile exagerate ale lui Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu şi Vladimir Găitan, într-unul din cele mai triste cazuri de prostituţie cinematografică pe care sperăm să nu-l vezi la cinema. După fiecare replică “ucigătoare” se fac pauze ca în sitcomuri, ca să aibă “lumea” timp să râdă. Numai că “lumea” nu râde, ci se miră…

Ieşi din sala de cinema întrebându-te cum a fost posibil să se facă acest film. Speră Nicolaescu să salveze cinematograful românesc cu fenomenalul succes de casă Poker? Se înşală, pentru că Poker este atât de gros, încât după primul weekend de rulare i se va duce vestea şi nu-l va mai vedea nimeni. Ţâţele siliconate ale lui Jojo pot fi văzute şi în Playboy (sau în galeria acestui articol, ca să nu mai faci niciun efort), iar Poker va deveni ceea ce merită să fie: un eşec urât şi fals, făcut într-o să sperăm ultimă zvâcnire a unui regizor care, împotriva raţiunii (a sa şi-a uimitor de multora!) i se permite sau chiar este încurajat să mai muncească.

Reuşeşti să uiţi repede Poker, aşa cum uiţi un câine plouat care se uşurează în mijlocul intersecţiei şi te obligă să-i acorzi o unică privire. Dar ţi-e mult mai greu să înţelegi (şi implicit să uiţi) cum este posibil ca un astfel de film să primească banii statului pentru a fi realizat! Dacă te chinuie “talentul”, te duci acasă şi ţi-l exhibi insistent, pentru propria-ţi satisfacţie. Nu-ţi permiţi să ceri bani pentru a o face şi, la fel de important, nu-ţi permiţi să mai ceri o dată bani după ce ai comis-o. Singura şansă ca asemenea erori să dispară este ca ele să fie sabotate: crede-ne că Poker NU merită şi NU te duce la cinema. Sau, dacă nu ne crezi pe noi, aşteaptă să vezi că nu le-a plăcut prietenilor şi, din nou, NU te duce la cinema.

Poker nu este un film de public. Este o înjghebare de replici şi de intrigi, de zbierăte, platitudini şi stupizenii printre care se strecoară, cu rang de vedetă sau vârf de pluton, două-trei întorsături de frază inteligente (aia cu schimbul de casete e chiar bună, o poţi vedea în trailer, unde întrevezi şi celălalt punct de atracţie al filmului, duo-ul mamar al lui Jojo). Dacă râzi când ţi se arată un creion, râzi şi la acest film trist. Nu crezi nicio clipă ce se întâmplă, iar rădăcinile teatrale ale ultimei incontinenţe a lui Nicolaescu sunt atât de evidente, încât până şi cel mai nefericit sitcom se simte Unora le place jazz-ul prin comparaţie.

Dacă aş fi la fel de trivial ca de-alde Viţelaru, Pangică şi Vrăbete, aş spune că Poker nu merită decât un scuipat. Greşit, nu merită decât o mare indiferenţă. Iar lui Nicolaescu, care face pe 13 aprilie 80 de ani, Poker nu ne lasă să-i urăm la mulţi ani.